Bilant Proliteratura: Cele mai citite şi mai apreciate 10 articole în 2011

4 luni. Asta e vârsta blogului literar Proliteratura. În septembrie, alături de o mână de oameni entuziasmaţi, printre care se numără Ada, Alexandra, Ioana şi altii, am pornit să scriem o poveste. O poveste pe care noi am numit-o Proliteratura. Suntem PRO pentru că scriem, citim şi ne place.

Ceea ce este îmbucurător este reprezentat de faptul că în prezent doar 52% dintre cei 65.000 de  vizitatori au poposit pe blog venind de pe motoarele de căutare gen google, yahoo sau bing. Cei 48% de vizitatori care intră direct sunt doar motivele de bucurie. Pentru că pe ei am reuşit să îi păstrăm ca vizitatori permanenţi.

Vă prezentăm, în continuare, un top 10 al celor mai citite şi apreciate articole publicate pe Proliteratura.eu. Clasamentul a fost întocmit în baza unei formule de calcul ce are la bază numărul de vizualizări, comentarii şi share-uri.

10. Cum au decurs ultimele zile din viaţa poetului Nicolae Labiş

Cel din urmă îi mărturişeste situaţia financiară instabilă, dar şi că simte că se află în pericol.Labiş îi mai spune lui Portik că trebuie să dispară pentru o perioadă din lumea scriitorilor din Bucureşti pentru că se teme să nu păţească ceva după ce a cântat şi recitat Imnul Regal şi alte poezii interzise. Poetul ar fi trebuit să plece cu câteva zile înainte de Crăciun. [citeşte articolul]

9. Te iubesc

Lumânări parfumate pe altarul dedicat lui Musil, renovări de apartament, comportament schimbat. Apoi, misteriosul revine, cu mesaje scurte şi apeluri. Ce se întâmplă după, de ce e Alice sigură că el e alesul – sau, mai bine zis, că ea e cea menită să fie cu el –, de ce se teme Philippe, cum se termină povestea vă las pe voi să aflaţi. [citeşte articolul]

8.Cititorul din peşteră de Rui Zink

Anibalector nu poate concepe aceasta lume în care lectura este lipsită de importanţă (părinţii tânărului îşi cumpăraseră cărţi de Saramago, dar nu le citiseră niciodată). Astfel începe „educarea”, iniţierea tânărului în universul lecturii. [citeşte articolul]

7. Sorin stoica, scriitorul solitar

Poate sinceritatea devastatoare a autorului. Poate maturitatea scriitoricească (avea 22 de ani când a debutat). Sau poate mijloacele de exprimare artistică. Poate că pentru el scrisul era „medicamentul” împotriva bolii. Poate textul „Scriu că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta”. [citeşte articolul]

6. Scrisoarea unui tată

Pe aici prin sat, amu’ după ce răsunetul războiului trecu’, lucrurile s’o mai aşeza. Soarele a ars tot în calea sa şi toamna n-o fi de unde să luăm porumb, da’ trecem noi şi peste asta. Să ştii băiatul tatii ca visul tău s’o făcu’ real, însă tu lipseşti ca să mai vezi cum ruşii au plecat. Prin sat e bine. Oamenii te vorbesc de bine amu’, dar am aflat de la un om din regat ca mulţi tineri ca tine o fost duşi la muncă silnică. Poate d’o fi mai trăit mumă’ta ea ar fi ştiut să te îndrume ca să nu cazi în ghearele călăului. [citeşte articolul]

5. Top 10 cele mai frumoase poveşti de Craciun şi cu Moş Crăciun

În 1897, Dr. Philip O’Hanlon a fost întrebat de către fiica sa, Virginia, în vârstă de 8 ani, dacă există Moş Crăciun sau totul este o păcăleală, după cum spun unii prieteni. Tatăl i-a spus să scrie o scrisoare către şi despre Moş Crăciun şi care va fi trimisă pentru publicare ziarului New York Sun, unul dintre cele mai galonate ziare ale epocii. O’Hanlon i-a mai spus copilei că dacă scrisoare va fi publicată, atunci înseamnă că există Moş Crăciun. “Livra” a ajuns la jurnalistul Francis Church, care în cadrul unui editorial a publicat scrisoarea acesteia şi i-a replicat “Da, Virginia, există un Moş Crăciun”. Editorialul respectiv este probabil cel mai republicat articol din presa de peste ocean. [citeşte articolul]

4. Mihai Beniuc – un poet aberant şi lingău care a sfârşit ca “un gândac într-o dumbravă”

… îl descrie pe Beniuc ca fiind un „pitic, cu o faţă demongol, păstrându-şi ca pe o sfidare accentul de ţăran ardelean; […] părea – în comportament şi exprimare – un primitiv cu câteva clase primare. […] Un profil inconfundabil. 90% din opera lui poetică … părea scrisă de un idiot furios: ode şi imnuri lamentabile la adresa Partidului-părinte”.

Beniuc nu a mai apucat să cunoască căderea comunismului şi decăderea sa ca poet, murind în 1988. După revoluţia decembristă, a fost scos din manualele şcolare şi a intrat în anonimat, redevenind, chiar dacă postmortem, ceea ce era cu adevărat. Un „gândac într-o dumbravă”. [citeşte articolul]

3. Iubirea prin scrisori

“Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs”
Pentru că în perioada interbelică erau la modă stilurile franţuzeşti şi băieţii „săraci căsătoriţi cu fete de moşieri”, Drumeş imortalizează prin jurnalul lui Dinu Gherghel, băiatul deştept, dar sărac, de la ţară, cât şi prin scrisori, drama trăită de cei doi, în special de Dinu care se află într-o permanentă dilemă. [citeşte articolul]

2. Ruşii au şi ei un Labiş. Moartea lui Esenin: între sinucidere şi asasinat

Poetul Serghei Esenin si Isadora Duncan

Însă, asupra morţii sale misterioase au planat mai multe îndoieli.

Erlich, prietenul lui Esenin, spune că acesta avea de gând să se schimbe, să renunţe la alcool. Un om care are asemenea planuri nu s-ar sinucide. De asemenea, crestăturile de la mâna stangă nu se explică nici ele, din moment ce acesta s-a spânzurat … Ce rol aveau tăieturile?În camera de hotel hainele şi hârtiile poetului erau împrăştiate, ca şi cum cineva le-ar fi răscolit. Dar, dincolo de aceste argumente, cel mai puternic argument este reprezentat de problemele poetului cu puterea socialistă şi cu CEKA, precursoarea KGB-ului. Acestea l-ar fi anihilit, mascând asasinatul.
[citeşte articolul]

1. Moartea lui Nicolae Labiş între accident şi crimă

Nicolae Labiş alături de Margareta, sora poetului

Cu varianta accidentului a fost de acord şi vatmanul Mihai Udroiu. Însă, mai târziu acesta recunoştea în faţa poetului George T. Popescu că moartea lui Labiş a fost crimă, poetul fiind împins. În volumul mai sus amintit, Imre Portik îl citează pe Labiş, care la spital a spus: „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele deschise, pe grătarul dintre vagoane”. [citeşte articolul]

Reclame

Cum au decurs ultimele zile din viaţa poetului Nicolae Labiş

Foarte probabil, pentru a stabili un verdict final în ceea ce priveşte dacă a fost crimă sau accident în cazul morţii lui Labiş foarte importante sunt ultimele zile până la accident, cât şi cele de după. Potrivit unor surse neconfirmate nici măcar azi, dar şi a altor indicii, Labiş a fost urmărit, inclusiv şi în momentul accidentului, de agenţi ai fostei securităţi comuniste, dar asupra acestui aspect vom publica mai multe detalii în următoarele zile.

Nicolae Labiş a fost o fire boemă, un scriitor care ar fi putut „flămânzi zile întregi”, dar care nu putea să nu scrie. Nu avea tot timpul bani, tocmai de asta, cu câteva zile înainte de producerea accidentului, se mutase în gazdă la bunul său prieten Aurel Covaci, care locuia în strada Miletin din Bucureşti.

Pe 6 decembrie 1956, Imre Portik soseşte în Bucureşti, într-o delegaţie, întâlnindu-se cu poetul. Cel din urmă îi mărturişeste situaţia financiară instabilă, dar şi că simte că se află în pericol. Labiş îi mai spune lui Portik că trebuie să dispară pentru o perioadă din lumea scriitorilor din Bucureşti pentru că se teme să nu păţească ceva după ce a cântat şi recitat Imnul Regal şi alte poezii interzise. Poetul ar fi trebuit să plece cu câteva zile înainte de Crăciun.

Pe 8 decembrie 1956, Nicolae Labiş se întâlneşte cu Stela Covaci de la care a împrumutat suma de 5 lei, după cum a declarat aceasta în repetate rânduri.

9 decembrie 1956.

În jurul prânzului, poetul se întâlneşte cu Margareta, sora sa, la cantina de la Casa Scriitorilor. Aici, Labiş îi mărturiseşte acesteia că urmează să se întâlnească cu balerina Maria Polevoi. Spre seară, ajunge la locuinţa din Miletin, la Aurel Covaci, dar pentru că în casă nu era nimic de mâncare pleacă la restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde putea mânca pe datorie.
Maria Polevoi, declara în faţa miliţienilor, după accident, că l-a văzut pe poet la Capşa încă de la ora 21.00. În apropriere de miezul nopţii, poetul pleacă, alături de un grup din care făcea parte şi balerina Maria Polevoi, înspre Restaurantul Victoria.

10 decembrie 1956.

Ora 02:30. Poetul este lovit de tramvai în staţia din faţa Spitalului Colţea. Ora este confirmată de taxatorii tramvaiului, dar şi de buletinul medical prin care poetul este trimis la spitalul nr.9. De aici va ajunge la Spitalul de Urgenţă.
Ora 03:00. Balerina Maria Polevoi îl sună pe Aurel Covaci pentru a îi spune despre accident.
Mai târziu sunt anunţaţi şi Margareta şi Eugen Labiş, adică sora, respectiv tatăl poetului.

10 decembrie – 22 decembrie 1956: Poetul Labiş Nicolae este la un moment dat tot în ghips, din cauză că avea coloana secţionată. La spital soseşte şi doctorul Alexandru Rădulescu, unul dintre marii ortopezi români. Mihai Beniuc, unul dintre poeţii vânduţi comunismului, cere doctorilor să facă tot ce e posibil pentru a îl salva pe Labiş.

Printre cei care îl vizitează în mod constant se numără şi Imre Portik, Aurel şi Stela Covaci, cărora poetul le-a mărturisit că a fost împins. Dintr-o mărturie terifiantă a lui Stela Covaci, pe care o vom reda zilele următoare, se înţelege că poetul a fost vizitat la spital şi de securistul care l-a urmărit şi/sau cel care l-a împins.

La 22 decembrie 1956, după 12 zile de chin, poetul se stinge din viaţă spunând că „e al naibii de frumos să trăieşti”.

Mihai Beniuc – un poet aberant şi lingău care a sfârşit ca “un gândac într-o dumbravă”


Comunismul a fabricat, din aberanţi şi imbecili mari, poeţi şi romancieri ai epocii, introducându-i în manualele şcolare şi-n listele cu cei buni scriitori români. Desigur, acest lucru a fost posibil în schimbul devotamentului şi slăvirii partidului comunist. La fel s-a întâmplat şi cu Mihai Beniuc (1907-1988), care a preferat să-şi irosească talentul în schimbul unei vieţi prospere. Însă, Beniuc era special faţă de ceilalţi pupincurişti ai comunismului, pentru că soţia sa era agentă a spionajului militar sovietic, iar el cinstea în primul rând doar ideologiile comunismului moscovit, apoi pe liderii comunişti români.

Imbecil, josnic şi lingău

Numit imbecil de către Titus Popoviciu, Beniuc a fost chiar şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, nu doar introdus în manualele şcolare – prin prisma odelor către partid. Considerat un real talent liric, acesta a ales să se dedice scrierilor socialiste, în multe dintre cazuri într-un mod stupid.  „Mă simt ca un gândac într-o dumbravă/Şi strig măreţ partid,o, slavă! Slavă!” este doar un exemplu dintr-o operă semnată Mihai Beniuc, operă care în proporţii de 90% înseamnă cântări închinate regimului.

Însă, Beniuc nu s-a făcut remarcat în lumea literară doar prin ataşamentul său, unul sincer, faţă de ideologia comunistă, ci şi prin caracterul său murdar, pe care nu s-a sfiit să şi-l arate. Pe timpul domniei lui Gheorghiu-Dej, Beniuc a publicat volumul de poezii „Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej”, pentru ca mai târziu să declare public despre acesta că este un trădător.

Ocrotit atât de Ceauşescu, cât şi de Moscova

În primul rând, Beniuc era devotat regimului de la Moscova, ci de abia pe urmă celui ceauşist. Când liderii comunişti au hotărât să se îndepărteze de Moscova, tovarăşul poet a reacţionat prompt şi dur. „Cum îndrăzneşte România, un purice, să se ridice împotriva elefantului (URSS – n.m.)? O să plătim foarte scump că ne-am vândut CIA”, este citat Beniuc în cartea „Disciplina dezordinii”, scrisă de către Titus Popovici. Însă, poetul nu a păţit nimic. Pentru că familia sa avea protecţie şi din partea Moscovei, prin prisma faptul că soţia Emma Beniuc era agent GRU (spionul militar sovietic), iar securitatea îl lăsa în pace datorită odelor şi imnurilor socialiste pe care le scria. Beniuc era, probabil, cel mai pupincurist poet comunist al acelor ani.

„Pune-te în genunchi ca să te pot fu..”

În cartea-documentar „Disciplina Dezordinii”, publicată în 1998, Titus Popovici descrie un episod amuzant care a avut ca personaje pe Beniuc şi pe scriitorul Petru Dumitriu.

Petru Dumitriu,  „un bărbat înalt, frumos, cu o voce puternică, i-a strigat (tovarăşului Beniuc – n.m.): Urcă-te pe masă să-ţi pot trage o palm! Beniuc a tăcut, aşteptând ca Dumitriu să ajungă în stradă, apoi a răcnit în urma lui: Pune-te în genunchi ca să te pot fute!”.

Caracterizare

Titus Popovici îl descrie pe Beniuc ca fiind un „pitic, cu o faţă demongol, păstrându-şi ca pe o sfidare accentul de ţăran ardelean; […] părea – în comportament şi exprimare – un primitiv cu câteva clase primare. […] Un profil inconfundabil. 90% din opera lui poetică … părea scrisă de un idiot furios: ode şi imnuri lamentabile la adresa Partidului-părinte”.

Beniuc nu a mai apucat să cunoască căderea comunismului şi decăderea sa ca poet, murind în 1988. După revoluţia decembristă, a fost scos din manualele şcolare şi a intrat în anonimat, redevenind, chiar dacă postmortem, ceea ce era cu adevărat. Un „gândac într-o dumbravă”.