Steampunk

O culegere de povestiri steampunk (atmosferă victoriană, maşinării a la Jules Verne şi aventură cât cuprinde), alcătuită cu participarea unora dintre cei mai cunoscuţi autori contemporani de science fiction şi fantasy.

Găsim aici invadatori extratereştri în Evul Mediu (Cetatea neagră, de Costi Gurgu), ucigaşi în serie în oraşe măcinate de Timp (Ultima clepsidră, de Oliviu Crâznic), maşinării demonice construite de savanţi conspiratori (Suflete de plumb, de Ştefana Czeller), poveşti de dragoste într-o lume cu mercenari şi dirijabile (Povestea lui Calistrat Hadâmbu…, de Michael Haulică), domnitori refractari la invenţii (Nostalgia revoluţiei, de Florin Pîtea), dictatori speriaţi de profeţii (Profeţii despre trecut, de Aron Biro), creatori de iluzii (De la ţigani, de George Lazăr), alchimişti dubioşi (Alchimistul, de Mircea Opriţă), oraşe ce se ridică la nori (Plimbarea de dimineaţă a domnişoarei Vu, de Ioana Vişan), oameni căzuţi din stele (Lungul drum din cer acasă, de Marian Truţă)…

Mie, una, Jules Verne mi-a trezit atenția. Mi-e dor de poveștile lui.

Lectură plăcută!

Anunțuri

Tudor Arghezi: Elogiul gazetarului

Din volumul Opere-publicistică 1941-1947.


N-am fost întotdeauna blajin cu dumneata, dragă confrate.
Nu pentru că uneori erai poate crud şi nedrept sau poate că puneai prea mult sirop sau prea multă limonadă în călimările dumitale. În primul rînd, cînd erai sincer ţi-era iertat păcatul sincerităţii, pe care nimeni nu-l poate pedepsi, fără să comită un păcat mai greu, iar în rîndul al doilea, produsul zaharos al condeiului e literar: în poezia şi proza scrisă siropul e aproape parte constituantă şi dulceaţa se concretizează până la cristal. Am în farmacia bibliotecii, şi eu, o importantă serie de borcane pline cu substanţe nehotărîte dintre purgaţie şi leşin.

Ceea ce nu mă lasă inima să accept de la peniţa matale a fost murdăria profesională, şantajul care te-a procopsit cîteodată, închirierea la orice soi de marfă, transportată cu tarif şi bacşiş la cititor, acasă, porcăria intenţionată. În doctrina medievală acestea erau considerate, în limbajul epocii, păcate împotriva Spiritului Sfînt, împotriva Duhului, păcatele de moarte. Nu te zbîrli de mistica instanţă a idolului şi a inteligenţei: ea e valabilă întotdeauna în variatele-i expresii verbale.

Dar dumneata ştii să fii şi curat şi onest şi naiv, calităţi care în jurisdicţia cerului sau pămîntului te absolvă sau te mântuiesc. Când fiinţa sufletească a gazetarului vine, lasă-mă să repet cuvântul: din poezie, din gingaşa  stihie a credinţei şi a zborului rîndunelei (iată că trece o săgeată cu aripi prin spaţiul de aur al ferestrei!) asta se cunoaşte numaidecît. Cuvîntul licăreşte, gîndul aduce o undă de sulfină, însuşi veninul e un nobil alcaloid. Mi-am adus aminte de dumneata uitîndu-mă în zarea mea de cîmpii şterse şi de coşuri de fabrici, de care se agaţă un zuluf de oarecare fum – mă întorceam chiar din oraşul mare, unde o lume densă, forfotită, pretinde că „munceşte”: tărăgăneli de sute de mii de picioare şi o pauză în fiece ins. Cremenea zace într-un buzunar şi amnarul în celălalt: greutatea e să se atingă şi că scapere scînteia. Nu e scînteie. Omul e demoralizat şi leneş.

Dă-mi voie să te arăt acum cu tu. Tu eşti singurul profesionist care munceşte cu adevărat şi dovedit, zi cu zi, în toate zilele, întotdeauna, fără sărbătoare, fără de răgaz, nu de opt ore,  nici de şaisprezece, de nici o oră – şi, paradoxal, ai împotriva muncii tale, adunaţi care să te oprească, tocmai oamenii care determină, pe alte laturi ale activităţii, necesitatea socială inexorabilă a muncii. Toate ocîrmuirile au făcut o lege şi au înfiinţat un statut împotriva ta.

Arhitectul poate să construiască o casă şubredă, inginerul poate să contribuie la explozie unei locomotive, lăptarul poate să amestece apa cu laptele vacii, ministrul de Finanţe poate să fabrice un buget săptămînal factice, medicul poate să-şi ucidă clientul – tu, gazetarule, n-ai voie nici să greşeşti o vorbă cu alta.

Şi totuşi, ru stăruieşti, îţi dai examenul cotidian faţă de juriul cel mai numeros, publicul; te supui cu îndărătnicie celei mai decisive şi mai eludate acţiuni în absolut toate profesiile: controlul. Tu nu te-ai ferit şi nu te fereşti de el, tu îl cauţi şi-l dovedeşti permanent util. Însă ţie ţi se dă prilegul să controlezei cu competinţa pe care ţi-o dă însăşi totala ta supunere la el, trîndăvia, incapacitatea şi deficienţele ambianţei.

Tu eşti etica şi onoarea, rîvna şi demnitatea, gratuit. Nu te descuraja.

 

Află care sunt cei mai bine vânduţi scriitori români contemporani

Într-un top al celor mai bine vânduţi scriitori români contemporani Mircea Cărtărescu ocupă prima poziţie. Topul se referă strict doar la banii câştigaţi din vânzarea cărţilor. Dacă până în 1989 drepturile de autor erau plătite cu maxim 4.500 de lei pe coala de tipar (circa 20 de pagini de A4), după ’89 lucrurile s-au schimbat, majoritatea editurilor mari din România plătind între 7 şi 12% din valoarea exemplarelor vândute.

Cărtărescu a reuşit să obţină prima poziţie şi datorită faptului că 35 dintre titlurile sale au fost traduse şi în străinătate, de distribuţia cărţilor sale – peste hotare – ocupându-se editurile germane Paul Zsolnay şi Suhrkamp, care oferă 70% din valoarea exemplarelor vândute. Asta în timp ce editura Humanitas, care se ocupă în România de operele sale, oferă doar 10 procente.

În 21 de ani, de la debutul său, Mircea Cărtărescu a reuşit să agonisească 540.000 de dolari. Acesta este urmat de Gabriel Liiceanu şi Dumitru Radu Popescu cu 460.000 de dolari, respectiv 440.000. Pe locurile 4 şi 5 se află Andrei Pleşu şi Nicolae Breban cu 300.000, respectiv 290.000 de dolari.

 

Chinurile Simonei Popescu

 

Cu Simona Popescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Simona_Popescu) am reuşit să fac trei cursuri în timpul facultăţii. Unice.

Cursuri dimoviene, simionesciene, ivanesciene, popesciene, care au reuşit să ne facă să dăm „născare” unor texte care mai de care mai ciudate şi mai spectaculoase: cadavre vii, poezii şi poezele, pledoarii pentru autori etc. etc.

Texul de mai jos este rezultatul unei cerinţe la fel de bizare ca şi rezultatul, şi anume folosirea cuvintelor, a tuturor cuvintelor de pe pagina 300 a DEX-ului. Norocul meu să fie pagina cu „diaree”…

 

DEX 300

 

Domnul X, ilustrul profesor de dialingvistică, stătea aşezat în faţa a unsprezece ghivece cu flori, încercând să le diferenţieze cu ajutorul cunoştinţelor acumulate în clasa a şaptea C:

– Dialipetale, dialisepale, dialipetale, dialisepale………Da! Mă iubeşte!

Apropiindu-se ora la care trebuia să i se faca dializa, din cauza fobiei sale de dializor, domnul X începu un dialog cu sine însuşi cu privire, desigur, la sine însuşi. Avea o plăcere deosebită în a dialoga astfel ore întregi, până când teama de dializor îi trecea.

Având în vedere faptul că astfel de dialogări aveau loc zilnic, în mod sigur acest text ar trebui să fie unul dialogat. În afară de cazul în care vorbea despre sine însuşi, domnul X completa domnului X câmpurile lexicale ale unor cuvinte. Acest joc suna cam aşa:

Domnul X: – Diamagnetic?

Domnul X: – Diamagnetism, desigur!

Domnul X: – Diamant?

Domnul X: – Diamantat, diamantic, diamanticale, diamantifer.

Domnul X: – Şi……….?

Domnul X: – Şi?!

Domnul X: – Diamantin!

Mai greu era pentru el atunci când apăreau certuri din cauza faptului că domnul X avea uneori păreri diametral opuse faţa de domnul X, ca de exemplu atunci când a încercat să măsoare cu privirea diametrul diapazonului de lângă fereastră:

Domnul X: – Şapte!

Domnul X: – Nouă!

Domnul X: – Ba şapte!

Domnul X: – Ba nouă!

Din cauza unor certuri de genul acesta începuse să aibă probleme cu digestia, asta ducând foarte curând la diapedeza.

Alteori când frica i se mai domolea, îşi aducea cutia cu diapozitive şi cu ajutorul diaproiectorului se uita la poze din 1872, încercând să ghicească numele persoanelor din fotografii, făcând şi comentarii răutacioase despre acestea: cum că nu ştiu care femeie  era uraţenia întruchipată, cum că nu ştiu care copil se stramba ca şi cum ar fi avut diaree (el folosea aceasta expresie şi în cazul situaţiei în sine, considerând formularea „Ce diareic!”  ca fiind sinonimă cu arhicunoscuta expresie auzită la şcoală).

La fel spunea şi despre diartroza care îl supăra sau despre orice lucru ce nu îi convenea, această formulare fiind una din puţinele sale abateri de la stilul academician.

Apoi stingea diascopul şi îşi spunea că nu mai vrea să vadă nimic diascopic în casă, lucrurile din trecut agravându-i fobiile.(Desigur că a doua zi scena se repeta inevitabil.)

Un alt lucru pe care îl facea în disperarea sa de a uita de dializor era să lucreze la un diasistem, ajutat de un bun prieten din diaspora, cel care din cauza unei diastaze la mâna dreaptă, scria o pagină în două ore şi 24 de minute. Din cauza acestui impediment diastazic, lucrarea lor, care trebuia terminată încă din studenţie, ajunsese abia la cuvântul „diastil”. Asta îl enerva enorm, şi nicio diastolă sau vreun alt procedeu diastolic nu îl calma. Repeta în gand diata învatată în clasa a şaptea C şi iar îşi aducea aminte de diatică şi de dializor şi fobiile sale reîncepeau. Camera în care se afla i se părea diatermană, iar el se credea victima unei diatermii neterapeutice. (de observat faptul că în vocabularul domnului X verbele sunt foarte des folosite la diateza reflexivă, din cauză că el nu „credea”, ci „se credea”, nu „afla”, ci „se afla”,etc. )

Diateza sa, în special pentru bolile de inimă, îl facea să se teamă până şi de diatomee sau de diatomite, şi începea să fredoneze într-o gamă diatonică o diatrabă asupra lui însuşi. Dacă nu fredona,reincepea jocul: „diavol, diavolesc, diavoleşte, diavoliţă.” Când termina lista inventa alte cuvinte. Era, într-adevăr, dibaci la acest joc. Dibăcea mult, dar în cele din urmă găsea un cuvânt care să se potrivească listei lui.

Însă această dibacie nu îl ajuta să îi vorbească asistentei care îi facea dializa, singura care mai intra în casa lui de bătran solitar şi pentru care împrumutase de la un diblar o diblă pe care o agaţase într-un diblu de trei luni de zile. Cu tot dibolul său şi cu toată dialingvistica sa, domnul X nu reuşea să lege două cuvinte în faţa persoanelor straine şi singurul lucru ce îi rămânea de făcut era să dibuie măsurile tuturor lucrurilor din casă.

Mihai Beniuc – un poet aberant şi lingău care a sfârşit ca “un gândac într-o dumbravă”


Comunismul a fabricat, din aberanţi şi imbecili mari, poeţi şi romancieri ai epocii, introducându-i în manualele şcolare şi-n listele cu cei buni scriitori români. Desigur, acest lucru a fost posibil în schimbul devotamentului şi slăvirii partidului comunist. La fel s-a întâmplat şi cu Mihai Beniuc (1907-1988), care a preferat să-şi irosească talentul în schimbul unei vieţi prospere. Însă, Beniuc era special faţă de ceilalţi pupincurişti ai comunismului, pentru că soţia sa era agentă a spionajului militar sovietic, iar el cinstea în primul rând doar ideologiile comunismului moscovit, apoi pe liderii comunişti români.

Imbecil, josnic şi lingău

Numit imbecil de către Titus Popoviciu, Beniuc a fost chiar şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, nu doar introdus în manualele şcolare – prin prisma odelor către partid. Considerat un real talent liric, acesta a ales să se dedice scrierilor socialiste, în multe dintre cazuri într-un mod stupid.  „Mă simt ca un gândac într-o dumbravă/Şi strig măreţ partid,o, slavă! Slavă!” este doar un exemplu dintr-o operă semnată Mihai Beniuc, operă care în proporţii de 90% înseamnă cântări închinate regimului.

Însă, Beniuc nu s-a făcut remarcat în lumea literară doar prin ataşamentul său, unul sincer, faţă de ideologia comunistă, ci şi prin caracterul său murdar, pe care nu s-a sfiit să şi-l arate. Pe timpul domniei lui Gheorghiu-Dej, Beniuc a publicat volumul de poezii „Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej”, pentru ca mai târziu să declare public despre acesta că este un trădător.

Ocrotit atât de Ceauşescu, cât şi de Moscova

În primul rând, Beniuc era devotat regimului de la Moscova, ci de abia pe urmă celui ceauşist. Când liderii comunişti au hotărât să se îndepărteze de Moscova, tovarăşul poet a reacţionat prompt şi dur. „Cum îndrăzneşte România, un purice, să se ridice împotriva elefantului (URSS – n.m.)? O să plătim foarte scump că ne-am vândut CIA”, este citat Beniuc în cartea „Disciplina dezordinii”, scrisă de către Titus Popovici. Însă, poetul nu a păţit nimic. Pentru că familia sa avea protecţie şi din partea Moscovei, prin prisma faptul că soţia Emma Beniuc era agent GRU (spionul militar sovietic), iar securitatea îl lăsa în pace datorită odelor şi imnurilor socialiste pe care le scria. Beniuc era, probabil, cel mai pupincurist poet comunist al acelor ani.

„Pune-te în genunchi ca să te pot fu..”

În cartea-documentar „Disciplina Dezordinii”, publicată în 1998, Titus Popovici descrie un episod amuzant care a avut ca personaje pe Beniuc şi pe scriitorul Petru Dumitriu.

Petru Dumitriu,  „un bărbat înalt, frumos, cu o voce puternică, i-a strigat (tovarăşului Beniuc – n.m.): Urcă-te pe masă să-ţi pot trage o palm! Beniuc a tăcut, aşteptând ca Dumitriu să ajungă în stradă, apoi a răcnit în urma lui: Pune-te în genunchi ca să te pot fute!”.

Caracterizare

Titus Popovici îl descrie pe Beniuc ca fiind un „pitic, cu o faţă demongol, păstrându-şi ca pe o sfidare accentul de ţăran ardelean; […] părea – în comportament şi exprimare – un primitiv cu câteva clase primare. […] Un profil inconfundabil. 90% din opera lui poetică … părea scrisă de un idiot furios: ode şi imnuri lamentabile la adresa Partidului-părinte”.

Beniuc nu a mai apucat să cunoască căderea comunismului şi decăderea sa ca poet, murind în 1988. După revoluţia decembristă, a fost scos din manualele şcolare şi a intrat în anonimat, redevenind, chiar dacă postmortem, ceea ce era cu adevărat. Un „gândac într-o dumbravă”.

 

Redefinirea femeii fatele: Mata Hari în versiunea lui Pat Shipman

Mata Hari

Cunoscută şi ca femeia fatală care şi-a folosit farmecul în slujba serviciilor secrete de informaţii şi spionaj, Mata Hari rămâne încă o necunoscută care fascinează.

Pat Shipman , profesor de antropoligie la Univ. Pennsylvania, propune în cartea sa – „Mata Hari, femeia fatală” – descoperirea acestei femei, pe numele real Margaretha Zelle,  caracterizată ca o femeie devastator de frumoasă, lipsită de scrupule.

Poate cea mai celebră spioană din lume, Mata Hari era o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Cunoscătoare a mai multor limbi străine, istoria recentă ne-o prezintă ca un simbol al sexualităţii care a fost amanta a mai multor ofiţeri  de rang înalt, chiar şi a miniştrilor francezi din acea epocă.  În 1917, Mata Hari a fost condamnată şi executată pentru spionaj şi pentru că se făcea responsabilă asupra morţii a 50.000 de soldaţi francezi.

Asupra aspectului de spioană a planat mereu un mister şi o îndoială. Îndoială în care a crezut şi Shipman, care încearcă să o dezvinovăţească pe Mata Hari de acuzaţia de spionaj în urma unei munci de cercetare asiduă. Shipman arată, prin intermediul a zeci de documente secrete a oficialităţilor franceze, că Margarethe Zelle nu a fost spioană, ci doar o femeie frumoasă şi dorită.

Cartea „Mata Hari, femeia fatală” aduce cititorilor  o altă  interpretare a ultimilor ani de viaţă a femeii care, la începutul secolului trecut, a pus pe jar întreaga Europa şi a distrus zeci de destine. Mata Hari.

 

„Neliniştiţii”: lupta unui detectiv de a afla adevărul

A scrie „atrăgător” e un talent, a crea suspansul e o ştiinţă. O propoziţie care se aplică şi romancierului John Connoly, autorul romanului poliţist „Neliniştiţii”.


Un roman care te farmecă, te ţine în suspans încă de la începutul poveştii.
Connoly este un meşteşugar bun al cuvintelor,  care apelează la un subiect care are corespondent şi în realitate.

Cartea are la bază pornografia infantilă, relaţii incestuale şi abuzurile sexuale ale unor taţi demenţi asupra propriilor copii. Charlie Parker, personajul principal, este un detectiv particular din Portland, părăsit de soţie şi fata lor. Parker se angajează într-o misiune periculoasă, pornind pe urmele unor agresori sexuali, vrând să găsească reţeaua de pedofili şi s-o distrugă.  Pe măsură ce Parker găseşte mai multe indicii şi se afundă în rezolvarea misterului, el devine oţintă umană, astfel încât detectivul ia totul ca pe ceva personal, iar banii nu mai reprezintă un motiv pentru el.

Operaţiunea devine tot mai tensionată, înfricosătoare pe alocuri şi are situaţii de grad zero din care Parker iese într-un mod spectaculos. Urmărind investigaţia, trecem, alături de Parker, prin toate mediile sociale, de la lumea puşcăriaşilor şi drogaţilor, până în lumea calmă a pensionarilor. Bătut, arestat şi la un pas să-şi piardă viaţa, Parker nu renunţă.

Fragmente din carte:

„Avea o armă în mână. Îl soma pe Lang să se oprească. Lang se întoarse şi încearcă să caute ceva pe la spate, pe sub cămaşă. Am auzit-o pe Carrie somându-l pentru ultima oară să-şi ridice mânile, dar el nesocoti somaţia. Apoi am văzut arma în mâna lui Carrie şi am auzit o împuşcătură în timp ce Lang se răsucea şi cădea la pământ”

„Observăm anxietate, dificultatea de a dormi, câteodată spaima din timpul nopţii, când copilul se trezeşte ţipând neconsolat, fără să-şi mai amintească dimineaţa nimic din cele întâmplate. Există şi muşcatul unghiilor, smulsul părului, refuzul de a merge la şcoală, insistenţa de a dormi cu un părinte de încredere. Băieţii au tendinţa să se exteriorizeze prin gesturi, devenind mai agresivi, în timp ce fetele tind să se închidă în ele, devenind mai retrase şi depresive”.